Dispariţia orizontului

Dan Sociu:

“Suntem conduşi de interlopi. Dând la o parte orice discurs respectabil şi decent vedem că asta e, de fapt, realitatea. E foartă multă nedreptate, dezechilibru de putere, mulţi privilegiaţi… Nu e cum visam noi.”

Născut în România

Radio România Cultural 

Interviu cu sociopați

Realizat de Alex Cârstea

Lupul moralist

Aflat la Cluj-Napoca, Traian Băsescu a ţinut un discurs axat pe apărarea statului de drept.  Preşedintele României a luat cina cu primari PDL, dar și cu lideri ai Partidului Mișcarea Populară. Elena Udrea: „A fost o seară între prieteni”

V-am spus, cum și se pare, de nu îți fi uitat,
Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui.

   Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroșii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulți prigonitori,
Porunci să se strîngă obșteasca adunare,
Lîngă un copaci mare;
Căci vrea pe unii-alții să îi cam dojenească,
Și-n puține cuvinte,
Să le-aducă aminte
Datoriile lor.

Toți se înfățișară: și-nălțimea lupească
Începu să vorbească
C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniți?
Nu aveți nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceți nedreptate și să năpăstuiți?
Toate slujbele voastre țara vi le plătește;
Încă, pe la soroace,
Cîte un dar vă face.
Dar reaua nărăvire,
Ce o aveți din fire,
Nu se tămăduiește.
Vedeți cu ce morți grele
Se isprăvesc din lume
Și cum lasă rău nume
Acei care fac rele.
Gîndiți-vă că poate veți da cuvînt odată.
La-nalta judecată.
Gîndiți-vă la suflet, și luați de la mine
Pildă a face bine.“

        Ăst cuvînt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvățat,
Trecînd pe lîngă sat.
La ziua unui sfînt, cînd preotul citea
Și propoveduia,
Pe mulți din dregători, să plîngă i-a-ndemnat.

„E! ce ați hotărît, jupîni amploiați?
Oare-o să vă-ndreptați?“
Îi întrebă atunci înălțimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneți, o să schimbați purtarea-vă cea proastă?“

— „Să trăiți la mulți ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreți a ne-arăta,
De unde-ați cumpărat postavul de manta?“

Cînd mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiți siguri că despoaie.

Grigore Alexandrescu
1842

Salvaţi-l pe Băsescu!

„Îngrijorate de deteriorarea echilibrului democratic”

SUA trimit un emisar în România

Philip H. Gordon, asistentul secretarului de stat american pentru probleme europene şi eurasiatice al Departamentului de Stat de la Washington, va sosi la Bucureşti în data de 12 august unde se va întîlni cu înalte oficialități guvernamentale, pentru a discuta „îngrijorările pe care Statele Unite le au în privința recentelor acțiuni guvernamentale ce amenință controlul şi echilibrul democratic şi slăbesc instituțiile independente”.

SUA n-au avut astfel de ingrijorari, nici macar in cel de-al doilea mandat al lui Basescu, cand pentru majoritatea romanilor a inceput sa devina clar ca Basescu este un comunist vopsit.

Departamentul de Stat nu a fost ingrijorat nici cand Roberta Anastase falsifica votul Parlamentului Romaniei iar coalitia portocalie a lui Basescu facea si desfacea legile tarii fara cvorumul parlamentar sau cand Barosso a impus prin forta cvorumul la referendum.

Sa nu ne facem iluzii, nu politicienii de la Casa Alba sunt ingrijorati, ci tipii de la resurse umane din Langley,Virginia.

In afara de interese politice, militare si geostrategice SUA au in Romania si interese economice. Politica economica americana in Romania este relevanta prin exemplul Bechtel. Prea putin pentru asa obraz. SUA vor mai mult: Rosia Montana, gazele de sist, vor toate resurse minerale ale Romaniei.

A fost ingrijorat Departamentul de Stat cand romanii protestau, unii cu plasturi pe gura sau doar cu mesaje scrise pe foi de hartie si erau aruncati in dube?

Bineinteles ca nu. Ingrijorarea SUA nu este pentru cetatenii Romaniei ci pentru omul lor din Romania.

Comunicatul Departamentului de Stat mai precizeaza ca „Philip H. Gordon se va întîlni de asemenea cu reprezentanți ai societății civile şi ai comunității de afaceri pentru a discuta rolul pe care activitatea lor îl joacă în întărirea valorilor democratice şi a principiilor care unesc comunitatea transatlantică.” Ce cinic: il vedeti pe reprezentantul american ascultand vocile societatii civile din Romania? Bineinteles ca nu. Pentru americani „reprezentantii societatii civile din Romania” sunt oamenii care conduc laboratoarele lui Basescu, fii de militanți comuniști:  Teodor Baconsky prin Fundatia Crestin-Democrata si ex-propagandistul comunist Vladimir Tismaneanu (culmea, fost sef si al comisiei prezidentiale autoare a Raportlui de Condamnare a Comunismului In Romania!), MRU + puiutii de comunisti de la Noua Republica, trepadusii care plimba usturoiul.

Intalniri la vedere sau nu. Pe baietii cu ochi albastri nu-i intereseaza foarte tare, rentele sau comisioanele pe care le primesc merita tot riscul. L-a vazut cineva pe MRU agentul zero barat cand a batut palma cu Chevron sau OMV Austria?

Cat habar si cat intereseaza SUA tara aceasta si cetatenii ei, va puteti da seama de pa pagina Romaniei a website-ului Departamentului de Stat al SUA: la mai mult de 3 luni de la numirea Guvernului Ponta, americanii cred ca Prim-Ministru al Romaniei este Tovarasul Ungureanu.

Oare mai exista romani care viseaza cai verzi pe pereti si care cred ca SUA, UE sau Rusiei, cu exceptia intereselor lor, le pasa de tara asta si de cetatenii ei?

Probabil ca da, sunt aceiasi romani care traiesc de 23 de ani – unii cu iluzia democratiei, altii amatori de tatuci – captivi partidelor si personajelor politice post-decembriste conduse de catre nomenclaturistii si securistii dictaturii comuniste a lui Ceausescu.

Clasa politică: între iresponsabilitate şi delir

Este un adevăr simplu – pentru a avea succes în ierarhia socială şi pentru a intra în structurile politice, trebuie să fii cunoscut. Notorietatea publică şi socială constituie una dintre calităţile oricărui politician, din orice epocă. Iar politicienii au fost dintotdeauna, încă din cele mai vechi timpuri, celebrităţi. Aşa a fost cazul lui Alexandru Macedon, al cărui statut de celebritate era confirmat pretutindeni în lume prin imagini statuare idealizatoare. La fel, Iuliu Cezar, care şi-a construit propria legendă prin redactarea unor cărţi despre cuceririle sale, iar unul dintre urmaşii lui Cezar, Traian, a făcut o columnă imensă pentru a-şi confirma celebritatea. Mai aproape de noi, Napoleon a utilizat pe scară largă pictura şi alte arte ale vremii pentru a-şi populariza faima şi măreţia, dincolo de talia dezavantajatoare. Prima definiţie „modernă“ a celebrităţii ne vine de la începutul secolului al XVII-lea, descriind acea condiţie socială a unei persoane despre care „se vorbeşte mult“.

Totuşi, cînd, în 1980, fostul actor Ronald Reagan ajungea preşedintele Statelor Unite, celebritatea a înregistrat o schimbare radicală. Starurile de film şi televiziune pătrundeau definitiv în politica globală, după ce, în SUA, aceasta a fost o practică adeseori acceptată, Reagan însuşi fiind guvernator de California, din 1967 pînă în 1975, şi alte personaje, cum era luptătorul de wrestling Jesse Ventura, guvernator al statului Minnesota şi, bineînţeles, Arnold Schwarzenegger, timp de un deceniu guvernator al Californiei, au avut acces la funcţii publice înalte, în democraţiile contemporane.

Mediatizarea capitalului cultural şi schimburile de „iconuri“ sociale (pentru a le deosebi de icoane) prin intermediul mass-media au condus la transformarea valorii de piaţă a personalităţilor publice. A fi cunoscut a devenit, în mod obligatoriu, a fi cunoscut prin intermediul mediilor de informare în masă. Iar a capta atenţia media a înlocuit treptat calităţile raţionale, logice şi argumentative ale politicienilor. Totul a început cînd una dintre tehnicile de marketing, cunoscută în limbaj anglo-saxon drept „celebrity endorsement“, a devenit o practică standard de campanie electorală. Vedetele care aveau în mod firesc influenţă mediatică au sfîrşit astăzi prin a dobîndi o formă de putere invidiată de politicieni. De aceea, este posibil să avem vedete (muzicieni, manechine, actori) care au început să exprime idei politice. Bono, interpretul de la U2, a ajuns să fie invitat la Forumul economic de la Davos, la fel şi Angelina Jolie. Întreaga planetă a devenit locul de manifestare al celebrităţilor.

În politica mioritică, imediat după 1989, şi-au făcut intrarea astfel de personalităţi, de la fotbalişti (Puiu Iordănescu este astăzi candidat la Primăria Bucureştilor!), la interpreţi de muzică populară (Irina Loghin şi Ion Dolănescu au stat împreună pe băncile Parlamentului) sau vedete de televiziune (Teo s-a lansat pe scena politică precum într-un talk-show de după-amiază), ori actori (Mircea Diaconu este nu doar parlamentar, dar şi ministru). Avem toate categoriile de celebrităţi în politica dîmboviţeană, iar cei care sînt longevivi în spaţiul mediatic sînt longevivi şi în politică – iată, spre exemplu, Sergiu Nicolaescu a avut o carieră la fel de lungă în cinematografie ca şi în Parlamentul României. Toate partidele au vedetele lor. PSD-ul îl are pe Victor Socaciu iar PNL-ul pe „liberalul“ Nicolae Furdui Iancu, Florin Călinescu a participat la aceeaşi campanie electorală în care Oana Zăvoranu a vrut să participe din partea PRM, anunţul candidaturii ei pentru un loc în Camera Deputaţilor fiind la fel de serios ca şi rolurile din telenovele.

Aceasta nu este o răsturnare a valorilor, ci o schimbare a modului cum valorizările tradiţionale sînt înlocuite de un criteriu specific marketingului, respectiv de către rating. Celebritatea, la rîndul ei, este principalul beneficiar al schimbării criteriilor de evaluare a succesului, a poziţiei în ierarhia şi valorile sociale. În capitalismul tîrziu, personalităţile publice nu sînt numai „valoroase“, ele sînt „produse culturale“, respectiv au o „valoare adăugată“ mare prin apariţii media. Obsesia pentru celebritate, cultivată de către succesul publicaţiilor tabloide în toată lumea – de exemplu, revista People avea în 2008 în SUA aproape 3,6 milioane de cititori – este stimulată şi în România. Cele mai citite ziare, sînt, în ordinea primelor trei, din aceeaşi categorie: publicaţii de scandal. Acestea continuă să fie şi în trimestrul 1 al acestui an cele mai bine vîndute (Click – 189.000, Libertatea – 117.000,Cancan – 43.000, conform cifrelor Brat.ro). Prin urmare, este firesc, după cum se întîmplă în toate societăţile de spectacol, ca o valoare de intens consum public, cum e celebritatea, să fie dependentă de mecanismele spectacolului. Datorită propagării mediilor de masă comerciale, al căror unic scop este profitul generat de către un număr cît mai mare de telespectatori, faptul că, zilnic, peste un milion de cititori din România beneficiază de informaţii de genul: „conduce la o singură concluzie“. Trebuie să fii „hot“ – adică să fii „fierbinte“, pentru ca să fii „cool“ – adică să fii apreciat. Prin urmare, trebuie să ai parte de sex, violenţă şi scandal, pentru a fi raţional, un bun administrator şi un excelent om de stat.

Desigur, într-un fel, faima mediatică funcţionează în mod similar cu popularitatea politică. Noi, spectatorii/alegătorii, sîntem cei care îi învestim pe politicieni/vedete cu puterea pe care o au. Dacă noi retragem această putere, prin refuzul de a-i consuma/alege, atunci eşafodajul succesului lor dispare. Numai că foamea de expunerea mediatică a schimbat structural modul cum este gîndită valoarea socială. O consecinţă directă e aceea că unele comportamente sociale, pînă nu demult inacceptabile – cum ar fi arătarea genitalelor în public sau consumul de alcool – au ajuns criterii de performanţă mediatică. Cînd acest lucru se întîmplă cu vedetele de cinema sau teve, cum ar fi Paris Hilton sau Mel Gibson, comportamentul lor aparţine universului faimei şi nu afectează structurile sociale. Dar cînd acest lucru se întîmplă cu politicienii, cum ar fi Emil Boc sau Traian Băsescu, atunci putem spune că asistăm la transformarea esenţei sistemului politic. Politicienii cîntă „live“, deşi nu sînt interpreţi de muzică populară, aşa cum a fost cazul „premierului desemnat“ Liviu Negoiţă, care a interpretat la Etno TV o baladă, iar faptul că Victor Ponta este „copilot“ de raliuri reprezintă un avantaj administrativ.

Problematice devin situaţiile în care comportamentul politicienilor sau expunerea lor aidoma celebrităţilor urmează o altă logică majoră a culturii de consum: afişarea vieţii sexuale. În cazul vedetelor, aşa cum a fost cu Tiger Woods, a cărui carieră a luat-o pe o pantă descendentă după dezvăluiri de natură sexuală, acest proces decurge din familiaritatea excesivă între cititori/spectatori şi modul de viaţă al celor faimoşi. După cum explică Richard Sickel în volumul intitulat Străini intimi (1985), nu exista noţiunea de celebritate înainte de secolul al XX-lea, pentru că nu existau tehnologiile ruperii barierelor intimităţii. Posibilitatea pe care noi o avem astăzi, ca prin fotografie, televiziune şi Internet să „cunoaştem“ secretele acestor persoane, să avem acces intim la vieţile lor creează o „iluzie a intimităţii“, devenită o necesitate.

Viaţa de cuplu a celebrităţilor a fost, dintotdeauna, o sursă de atracţie. De la conflictele dintre Sony şi Cher, pînă la relaţiile turbulente dintre Chris Brown şi Rihanna, urmărim istoria personală a celebrităţilor ca şi cînd acest lucru ar fi cel mai firesc cu putinţă. Dacă politicienii, aidoma vedetelor, fac fitness şi merg la „tanning“, au şedinţe de „hair styling“, aceasta e în logica lucrurilor. Candidatul liberal Crin Antonescu s-a remarcat prin schimbările de „look“, iar prezentarea la „fundul gol“ a lui Emil Boc este consecutivă acestei evoluţii sociale. Alte cîteva exemple din politica mioritică sînt sugestive. Deputatul Boureanu, căsătorit, evident, cu fotomodelul Valentina Pelinel, a ajuns, împreună cu un alt fost ministru, pe primele pagini ale ziarelor tabloide, care citau titluri precum: „Vlădescu se iubeşte în secret cu fina Boureanu!“, ministrul Finanţelor fiind urmărit prin oraş ca un star de cinema, pentru a putea fi „surprins“ în flagrant, nu cu fotomodelul, ci cu fosta soţie a deputatului. Şi deja celebrul Marian Vanghelie a beneficiat de un tratament similar, cu o colegă de partid.

Consecinţa malignă în politica autohtonă, însă, nu decurge din expunerea vieţii private, ci din absenţa valorilor, din minima cunoaştere a unor minime reguli de interacţiune socială. Imposibilitatea separării anumitor paliere din reprezentarea socială a condus la apariţia unuia dintre cele mai monstruoase „icon-uri“ publice din România – Radu Mazăre. Mazăre, primar social-democrat de Constanţa, se află în continuă căutare a celebrităţii şi o obţine prin instrumentele specifice vedetelor de televiziune, al celor faimoşi mediatic, respectiv prin natura scandaloasă a apariţiilor sale. Deşi nu este singurul care recurge la acest procedeu, el este un mutant ideologic, fiind un politician de stînga, îmbrăcat în uniformă nazistă (cel puţin de dreapta, dacă nu la extrema opusă principiilor partidului pe care îl reprezintă). Mazăre nu este doar un paradox vizual. Pentru că apariţiile lui pe coperta revistei „pentru bărbaţi“ Playboy, îmbrăcat în uniformă militară de epocă, cu un trabuc în gură, şi înconjurat de femei dezbrăcate, nu reprezintă doar o aberaţie ideologică, fiindcă un politician de stînga ar trebui (cel puţin teoretic) să se opună exploatării sexuale, nu să o susţină şi să o cultive.

Exemplul lui Mazăre demonstrează situaţia în care ne aflăm ca grup social. Conştientizînd că fără expunere mediatică nu există celebritate şi nici succes, „stilul“ celebrităţilor a fost adoptat de către politicienii noştri, ceea ce a produs şi va continua să producă mutaţii profunde în sistemul de valori pe care îl împărtăşim.

Dilema Veche

Victoria Partidului Televizorului

 Ne-am pricopsit. Partidul lui Dan Diaconescu a obţinut nişte primării şi niscaiva locuri în Consiliile Locale. În total, conform cifrelor parţiale disponibile la ora la care scriu (marţi dimineaţa), ar fi obţinut cam 10% în alegerile locale. „E puţin, să nu ne speriem“, zic unii comentatori. „Atîta e gradul de alienare mintală al electoratului românesc“, zice însuşi Cristian Tudor Popescu, adăugînd: „Se întîmplă ceea ce am făcut scurtă la mînă şi la limbă avertizînd: ca şi în cazul PNŢCD în 2000, cînd CV Tudor şi PRM au fost propulsaţi în prim-planul politicii româneşti, în sorbul creat de scufundarea unui partid mare pot să apară mutanţi politici monstruoşi“.

N-o fi mult, dar nu e totuna cu PRM sau cu alte episoade din trecutul recent. Partidul lui DD a fost creat integral la televizor. N-are nici un fel de activitate politică şi probabil că nici măcar cei care l-au votat nu pot spune nimic despre acest partid şi nu cunosc numele nici unui membru (în afară, desigur, de arhicunoscutul său fondator). Dan Diaconescu a cîştigat exploatînd spaimele şi frustrările oamenilor (în special ale perdanţilor tranziţiei) şi, mai ales, promiţînd vrute şi nevrute. E sinteza şi vîrful politicii bazate pe promisiuni irealizabile – de exemplu, 20.000 de euro de căciulă (cum a promis şi Geoană, ce-i drept doar celor care se întorc în ţară), pensii şi salarii mărite pentru toată lumea, din bani desenaţi pe hîrtie de moderatorul-preşedinte etc. Dar Dan Diaconescu nu a făcut decît să exploateze la maximum, cu abilitate şi cinism, „arta“ de a promite (utilizată şi de celelalte partide) şi, mai ales, dependenţa românilor de televizor.

La o altă scară, nici victoria USL nu e datorată în primul rînd faptului că ar aduce în scenă altfel de politicieni şi un alt stil politic decît al PDL. E mai degrabă un rezultat al tocăturii mărunte executate la televiziuni (în special la Antene), seară de seară, timp de ani întregi. S-a urlat din toţi bojocii despre „dictatura lui Băsescu“ şi propaganda a prins. Nu zic, nici preşedintele n-a fost altfel: chiar dacă în ultima vreme s-a mai liniştit, să nu uităm că ani la rînd a vorbit vrute şi nevrute, aţîţînd focul. Nu e nici pe departe dictator, e un preşedinte mediocru, care a făcut cîte ceva bun, a făcut şi greşeli importante, dar din păcate faptele sale s-au pierdut într-o mare de vorbe şi ţîfne. Nu merita demonizat – o să-şi termine mandatul şi o să-şi vadă de ale sale. Dar propaganda agresivă împotriva sa a prins la telespectatori şi, prin comparaţie, i-a făcut pe mulţi să-i perceapă pe Victor Ponta şi pe Crin Antonescu ca pe nişte cavaleri ai dreptăţii şi moralităţii, care îşi sacrifică timpul şi viaţa pentru a sesiza abuzurile „dictatorului“. Nici vorbă! Victor Ponta a ajuns premier şi a şi început să-şi dea cu stîngul în dreptul, să schimbe din funcţii oamenii numiţi politic cu alţi oameni numiţi tot politic (aşa cum a făcut şi PDL la vremea sa), iar victoria în alegerile locale o să-i dea aripi: riscă să înceapă să se comporte ca mentorul său, Adrian Năstase, făcînd din PSD un partid-stat şi aplicînd principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră“. Măcar PDL schimbase un pic metoda: a racolat primari (mai pe faţă, mai pe dos), dar nu a pus pumnul în gură presei, nici n-a constrîns opoziţia să facă „ciocu’ mic“. Dimpotrivă, opoziţia s-a manifestat din plin la televizor şi a construit un discurs bazat pe o retorică hiperbolică, în care fiecare gest al puterii era întors pe toate feţele pentru a se ajunge la concluzia deja trasă dinainte: e dictatură. Evident, acest tip de retorică vidă a fost anulat chiar de rezultatul alegerilor: în plină „dictatură“, opoziţia a cîştigat. Crin Antonescu mustăceşte acum (tot la televizor) vorbind despre o „mare majoritate“ care a votat USL. Dacă va ajunge preşedinte (deocamdată e un fel de copilot de premier şi e absolut amuzant să-l vezi cum se chinuie să ţină pasul cu Ponta), Crin Antonescu va fi un preşedinte submediocru, neluat în seamă de nimeni în Uniunea Europeană. Nici Băsescu nu prea a fost în largul lui la reuniunile Consiliului European, dar măcar el are un simţ al statului şi instincte politice bune.

Aşa încît alegerile locale reprezintă, în primul rînd, o victorie a televizorului. Pe vremea cînd mergea toată ziua bună ziua la televiziuni, Traian Băsescu a aprins fitilul vorbăriei. Opoziţia l-a urmat, iar acum îşi gustă triumful. N-a bătut apa în piuă degeaba la televiziunile colegului de alianţă Dan Voiculescu. Are acum ocazia de a construi acea Românie pe care o visa cu glas tare cînd combătea „dictatura lui Băsescu“. Numai că Dan Diaconescu e mai bun propagandist decît Ponta, Antonescu & co.: minte mai bine şi mai „emoţional“, iar promisiunile lui sînt gogonate rău (Victor Ponta e, totuşi, raţional). Va şti să exploateze foarte bine în favoarea sa cele 7-8 procente obţinute la locale şi, eventual, să obţină mai mult la alegerile parlamentare. Pînă la toamnă, se vor încinge cablurile TV de atîta propagandă.

În acest timp, în Europa şi în lume se iau decizii majore şi sînt probleme complicate de rezolvat. Nu ne-ar fi stricat să avem, într-o asemenea perioadă, nişte lideri de altă factură – mai serioşi, mai sobri, mai puţin îndatoraţi „sistemului ticăloşit“. Nu-i avem. Dincolo de orice explicaţie posibilă, rămîne un fapt: atît a putut produce, exercitîndu-şi dreptul la vot şi la liberă exprimare, poporul român. E adevărat, la asta a contribuit în mare măsură şi felul în care televiziunile au configurat, influenţat şi manevrat „spaţiul public“. Şi decăderea educaţiei – care îi face pe mulţi să creadă în toate prostiile şi aberaţiile. Deocamdată, avem o felie din electorat care crede în aiurelile televizate, una împărţită în două tabere imposibil de reconciliat (pro şi contra Băsescu) şi o a treia felie – consistentă – care stă pe margine. Nu se bagă. Nu votează. Între cele trei felii e un singur element comun: televizorul. Cei care n-au votat (aproape jumătate din electorat) se uită la televizor şi se satură de politică, ajung la concluzia că „toţi sînt o apă şi-un pămînt“. Se mai întîmplă şi la alţii, se vorbeşte şi în alte locuri despre „videocraţie“. Diferenţa e că, la noi, calitatea democraţiei e foarte slabă şi televiziunile sînt doar instrumente ale meschinăriei politice.

Dilema Veche

Partizanat, dar nu ură

România e un iarmaroc. Ţara a dispărut sub zarva cîtorva conflicte care se pretind stimulate de „interesul naţional“, dar, de fapt, sînt mici războaie private între microbiştii diverselor secte. Nu mai există Cluj, există Boc-Nicoară, nu mai există Arad, există Bognar-Falcă, nu mai există Craiova, există Vasilescu-Solomon, nu mai există Bucureşti, există Oprescu-Prigoană. Pe scurt, nu mai există România, există USL-PDL. Ce gen de om aleg cu entuziasm românii? Genul Stavarache-Mazăre-„Pinalti“. Ce partid începe să danseze ţanţoş la orizont? PPDD. Ce face Antonescu? Cum deschide gura, dă cu capul în gura ălorlalţi. Ce face Ponta? Poante zglobii şi joc de bicepşi. Ce fac pedeliştii? Se victimizează, bombăne şi se agită. Ce face Băsescu? E brusc detaşat, suspect de binedispus şi merge des la cumpărături. Ăia noi îi schimbă pe ăia vechi. Se sărbătoresc mari victorii şi se declară nedrepte toate înfrîngerile. Prim-ministrul se dă la Videanu, Videanu se dă la prim-ministru. Se caută fotografii urîte cu Elena Udrea, se înlocuiesc consuli politici cu consuli politici, se dă cu Hossu-Longin în Culcer-Lăzescu şi viceversa, se vîntură suspendarea salvatoare a preşedintelui, care e un fel de Mussolini, în timp ce Putin e un fel de Churchill, se distribuie ameninţări, se face băşcălie, se anunţă mari realizări şi, de partea cealaltă, mari dezastre. Unii gazetari se luptă în continuare, inerţial, pe vechile baricade preelectorale, alţii se străduiesc să-şi reamenajeze „obiectivitatea“. Unii politicieni nu au eleganţa de a cîştiga, alţii nu au eleganţa de a pierde. Totul are un aspect derizoriu, meschin, provincial. Se joacă la preţuri mici, lucrurile importante sînt expediate birocratic, iar cele legate de interesul individual şi de ambîţul de echipă ocupă, inflaţionar, scena. Guvernanţii se bucură pubertar de suprimarea adversarilor, iar opozanţii anticipează, cu voluptăţi morbide, viitoarele eşecuri ale guvernanţilor. Te întrebi, inevitabil, dacă în România mai există şi oameni serioşi şi dacă avem şi politicieni (nu contează din ce partide) care se gîndesc şi la altceva decît la tachinarea „duşmanilor“, la tristul spectacol de varietăţi al agendei proprii, la deriva naţională.

În ciuda acestui vacarm jenant, dacă nu chiar în vîrtejul lui, există şi reuşite româneşti, există şi valori autohtone care îşi confirmă prestigiul şi eficienţa. Se bucură cineva? Nu. N-avem timp de ornamentică. Noi sîntem ocupaţi cu gherilele de partid, cu atacul perpetuu al unei părţi dintre noi împotriva celeilalte. România a avut un succes important la Tîrgul de Carte din mai, de la Torino. Au spus-o o sumedenie de martori, de la Ana Blandiana la Gabriela Adameşteanu, de la Lucian Boia la Vasile Ernu. Ei şi? Nu e un succes al României, ci unul al ICR-ului, adică al lui Patapievici, care e omul lui Băsescu şi, prin urmare, nu poate face nimic bun. Mircea Cărtărescu a luat un mare premiu internaţional pentru literatură în Germania. Nu ne interesează. Ne interesează doar că s-a dat cu Băsescu. Patriotismul nostru nu merge atît de departe încît să ne bucurăm de bilele albe cîştigate pe scena lumii, dacă ele au vreo legătură cu cei care ne sînt antipatici. Liiceanu a împlinit de curînd 70 de ani. Prestaţia lui culturală e, pe domeniul lui, cu mult peste aceea a unor glorioşi şi cvasi-anonimi membri ai Academiei. L-au sărbătorit, într-un amical volum aniversar, nume ilustre ale mediilor universitare europene. La noi, i s-a dat o decoraţie despre care nu s-a spus decît că e o recompensă pentru băsescismul lui înrăit. Alte merite n-are. Şi dacă le are, nu le merită. Noi nu suportăm băsescieni. Noi preferăm oamenii lui Ceauşescu: prozatori sau poeţi ai epocii de aur capătă, la 80 de ani, slugarnice invitaţii la televiziune sau, post-mortem, busturi pioase. Cu ăştia da, cu ăştia ne mîndrim. Dacă e nevoie, îi facem parlamentari, miniştri şi lideri de opinie. Caragiale să facă bine să stea la Berlin, Eliade la Chicago, Ionescu şi Cioran la Paris, Eminescu – la casa de nebuni. Acasă, în ograda proprie, noi ne bucurăm de alţi români. Români de-ai noştri, gureşi, ba zglobii, ba lăcrămoşi şi, la o adică, fioroşi cînd e vorba, mă-nţelegi, de onoarea neamului şi de cariera personală.

Dilema Veche

Războiul Cuvintelor

Istoria este cea mai manipulabilă dintre cunoaşteri pentru că acest trecut istoric se află, la un moment dat şi pentru o generaţie, într-o stare de incertitudine a cunoaşterii.

Discursul istoriografic occidental este marcat de acel Război al Cuvintelor, întreţinut de o întreagă medie „intelectuală”; război devenit un Infinit al Prostiei. Oamenii nu mai comunică pe baza unui spus autentic, ci pentru a-şi susţine anumite poziţii (ideologice, politice, intelectuale, de grup), pentru a-şi plăti anumite poliţe, pentru a perpetua un mod eristic de a fi. Schopenhauer este cel care a făcut Apologia Eristicii, înţeleasă ca „arta vorbirii în contradictoriu” sau dispută verbală sofisticată.

Eristica este bună, chiar foarte bună, pentru o lume minimală şi lipsită de obiectivitate şi de simţ al realităţii. Eristica se pliază foarte bine cu spiritul amar al intelectualilor dezamăgiţi de lume, de societate. Eristica este un fel de Bâlci Mizerabil al Cuvintelor unde te uiţi uimit, şocat, revoltat, amuzat etc. la „ceea ce se spune”, fiind convins că acele spuse comportă o distanţă faţă de evidenţa reală. Din capul locului, eristica este o pierdere de timp pentru că oricât te-ai strădui să demontezi afirmaţiile impertinente, calomnioase, rău intenţionate ale partenerului de discuţie, acesta va continua cu alte acuzaţii, alte calomnii şi afirmaţii nefondate ca într-o cascadă de invective şi spus-uri negative. Este şi un joc inutil între cel care atacă şi cel care parează, între atacator şi atacat, într-o cascadă de reprezentări şi imagini distorsionante despre cele două persoane ce-şi dispută Supremaţia Dreptăţii şi a Adevărului despre un Anume Ceva. Polemica este doar teatru, spunea Foucault, care a refuzat acest joc de intenţii şi de cuvinte.

Discursul istoriografic poate fi la modul polemic un Război al Cuvintelor, dar ceea ce deranjează, ceea ce intrigă şi revoltă în toată această istorie scrisă nu sunt atât cuvintele, cât o evidenţă a faptelor şi acţiunilor, dincolo de vorbe şi de interpretări, dincolo de semne şi semnificaţii, dincolo de manipulările ce se pot institui pe baza conţinuturilor de cunoaştere istorică, dincolo de funcţionalităţile ce se pot institui prin aceste cunoaşteri.

Acea history as evidence dez-autorizează atât istoria propusă de Sistem(e), cât şi proliferarea interpretărilor, aconfiguraţiilor intelectuale pe baza enunţurilor din istorie! Evidenţa istoriei ne pune în dificultatea lui No Comment! pentru că această evidenţă nu este stabilită de unul sau mai mulţi istorici, de un grup uman sau intelectual în cautarea şi confiscarea puterii, ci se dezvoltă, într-un mod obiectiv, pe baza unor acţiuni şi fapte certe care, în ciuda negărilor operate de grupările ideologico-politice, mereu interesate să ofere istorie, ele conving, arată, dezvoltă atitudini, creează „pluralităţi”.

În zilele noastre media cu televiziunile ei ce ţin Discursul despre Societate, Viaţă şi Umanitate a devenit vehiculul esenţial al Războiului dintre Cuvinte şi Oameni, având drept efecte polarizarea societăţilor şi difuzarea unor Stări de Intolerenţă faţă de tot ceea ce se instituie ca Diferenţă Autentică în raport cu Media People. Totodată, televiziunile sunt vehicul pentru promovarea falselor diferenţe (naţionalitatea, grupul, clasa, minoritatea sexuală etc.). În ziua de azi, perpetuarea spiritului totalitar şi de masă a revenit Televiziunilor, care au preluat locul de altă dată al efectelor de discurs totalitar prezente la Stalin şi Hitler! Televiziunile sunt un Loc Potrivit pentru blazare mentală, uniformizare, dezinformare, manipulare, îndoctrinare şi intoleranţă. În loc de informare a oamenilor avem mai mult un efect de mimesis în „formarea oamenilor”. Omul media înregimentat în „stânga”, „dreapta” pe modelul elitelor sale viciate ideologic şi politic este TRIUMFUL tribalismului în societatea contemporană.

Totodată aceste televiziuni au produs şi o… revoluţie, nu atât o revoluţie cât imaginea pe care o au unii distinşi gânditori occidentali despre controversata şi confiscata revoluţie a românilor din decembrie 1989. Imaginea că Televiziunea a produs o revoluţie politică, că această instituţie anticivică este creatoare de Istorieşi de un nou discurs social-politic şi istoric o întâlnim şi la rafinatul filosof Giorgio Agamben, atunci când a analizat funcţia Televiziunii în sistemul mediatic global şi în raport cu societatea spectacolului formată în epoca modernă, unde Limbajul însuşi a devenit o formă de spectacular.

Despre revoluţia de la Timişoara (3 zile – 16, 17, 18 decembrie), Agamben afirma că „pentru prima dată în istoria omenirii revoluţionarii ucişi şi arşi au fost exhumaţi şi torturaţi pentru a simula în faţa camerelor video genocidul ce legitima noul regim” , în ciuda faptului că mulţi şi-au dat seama de falsificarea mediatică, însă nu şi de cea politică. Totuşi imaginile prezentate în sistemul mediatic global au acreditat ideea unui adevăr inexistent: lupta Noului Regim cu cel vechi prin faptul că acei oameni ucişi ar fi fost victimele fostului regim comunist.

Uciderea românilor în decembrie 1989, nu a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de incertitudine, laşitate, trădare, iluzionism politic. Incertitudine a loialiştilor lui Ceauşescu încotro se îndreaptă, de aici şi o serie de ordine contradictorii din partea militarilor şi, implicit, de victime gratuite. Laşitate a Revoluţionarilor (de pe la TVR) de a admite un adevăr social-politic inexistent, şi anume, că nu existase nicio luptă reală între Noul şi Vechiul Regim ci doar una mimată pe ecrane. Trădare a societăţii româneşti de către reprezentanţii Noului şi Vechiului Regim.

Iluzia că prin tortură şi carbonizare acei oameni, deveniţi imagini mediatice controversate, nu mai pot fi identificaţi de către rudele lor şi legitimează astfel triumful Adevărului asupra Minciunii. În realitate a fost un triumf al Minciunii asupra Adevărului, ceea ce a făcut imposibilă o viaţă social-politică şi economică sănătoasă pentru românii de după 1989. În mod paradoxal oamenii ucişi şi arşi, ulterior torturaţi pentru a legitima „prezenţa teroriştilor” şi a existenţei politice a Noului Regim, nu legitimează actuala viaţă social-politică a românilor ci o subminează. Aşadar nu legitimare a noului regim, cum spune Agamben, ci subminare a societăţii româneşti şi a regimurilor politice de după 1989, ale căror temelii nu se (mai) pot susţine prin minciuni. Aceste crime s-au întors şi se întorc împotriva celor care au profitat de pe urma lor, împotriva noilor guvernanţi social-democraţi, dar şi al revoluţionarilor „de dreapta”, al anticomuniştilor. Subminare a poziţiilor pe care le ocupă (încă) în societatea românească, devenită tot prin imperturbabila activitate de manipulare a celor două grupări un spectacol trist şi ieftin.

Această PseudoRomânie, care nu şi-a putut întemeia existenţa pe Minciuna Politică din 1989, îşi găseşte astăzi sfârşitul prin dezautorizarea poziţiilor ideologice „de dreapta” şi „de stânga” ale unei intelectualităţi româneşti subdezvoltate şi destul de limitate în gândire şi prin imposibilitatea formării (încă) a unei identităţi social-politice şi economice sănătoase.

Comuniştii şi anticomuniştii români de după 1990 sunt ultimele rămăşiţe intelectuale şi politice ale unui perfid stalinism în gândire. Actualul regim social-politic (1990-prezent) este expresia acestui stalinism „de stânga şi de dreapta”  împreună cu reperele lor intelectuale cu tot…

Agamben conchidea, referindu-se la prezenţa televiziunii în societatea de azi: „Timişoara este, în acest sens, Auschwitzul epocii spectacolului, şi în acelaşi mod în care s-a spus că după Auschwitz este imposibil să scrii şi să gândeşti ca înainte de el, după Timişoara nu va mai fi posibil să privim televiziunea în acelaşi mod”.

Spre deosebire de occidentali care au o relaţie de adevăr cu vizibilul sau cel puţin consideră că ceea ce se vede ca evident este şi adevărat; relaţie întemeiată de o întregă cultură umanistă modernă şi occidentală, românii de după 1945, românii din societatea spectacolului (stalinist) au trăit într-o relaţie de duplicitate şi de autoapărare cu vizibilul, mai ales din cauza prezenţei unui stalinism social-politic în toate activităţile cotidiene româneşti. Astfel că a fost posibil ca pe străzi să fie adulat regimul şi conducătorul iubit, iar acasă, poate chiar în faţa televizorului, să fie înjuraţi şi contestaţi (regimul şi liderii lui!). Românii în duplicitatea lor „protectoare” nu au crezut niciodată că ceea ce văd la televizor şi în societate, inclusiv în 1989, este… Adevărul, iar regimul ceauşist şi cel de după el niciodată nu îşi făcuse iluzii ca acele aclamaţii şi manifestări de iubire erau adevărate. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica între societate şi stat. Duplicitatea în gândire şi în acţiune este o „temă” a Orientului, pe care masa intelectuală din Occident nu a înţeles-o. Totuşi acest mod de gândire duplicitară, parţial autoapărare faţă de pervertiri sufleteşti, morale şi asupra spiritului, parţial refuz al Sistemului o întâlnim şi la iluştri gânditori germani moderni, central-europeni, destul de distanţaţi ca mod de a gândi de filosofiile Occidentului.  Ceea ce se vede este Real doar pentru Occident…

            Pentru că istoria, ca domeniu al cunoaşterii, vorbeşte limbajul acţiunilor şi al faptelor, puterea-cunoaştere încearcă monopolul pe discursul despre ele şi controlul politic al discursului istoriografic. Este doar o iluzie că un anume regim politic ar putea deţine un control total asupra discursului istoriografic, deşi nu este deloc o iluzie că respectivul regim nu încearcă acest lucru.

            Ceea ce este esenţial din punct de vedere epistemologic în tot acest discurs istoriografic modern nu este altceva decât o diversitate de condiţii şi de posibilităţi prin care istoriile s-ar putea întemeia, iar faptul că există mai multe domenii de analiză istoriografică (o filosofie analitică a istoriei, teorii ale istoriei, hermeneutici şi semantici istorice, istoriografii şi metaistorii etc.) nu poate decât să ne bucure. Nu există MODEL sau METODA cu FUNCŢIE UNICA în scrierea istoriilor, iar deschiderea spre diferenţe, nuanţe, noi tehnici de analiză, spre puncte de vedere neaşteptate este o atitudine vitală pentru orice istoric, cercetător.

            Scrierea istoriei nu a fost un loc al metodelor decupate din alte ştiinţe şi aplicate pe conţinuturi istorice, nu a fost nici preluarea unor modele din avangarda filosofiilor sau a curentelor intelectuale, ci un raport inclasabil între acestea şi cunoaşterile din trecut.

Sursa: Historia

Renunţare sau protest?

Milioane de romăni au părăsit ţara în ultimile doua decenii, dar opţiunea de a părăsi Romănia pentru că este nedemocratică nu este acelaşi lucru cu a vota pentru a face Romănia democratică. În mod paradoxal, deschiderea graniţelor şi dreptul de rezidenţă şi muncă în străinătate au contribuit la declinul reformei politice: categoriile cele mai susceptibile de a fi deranjate de calitatea slabă a guvernării sînt totodată cele mai pregătite şi capabile de a părăsi ţara. Pentru aceste persoane este mai uşor să îşi schimbe ţara de reşedinţă, decît să o reformeze.

Situaţia demografică, populaţia în curs de scădere şi îmbătrînire şi slaba identitatea naţională au făcut ca renunţarea să devină o alegere naturală pentru cei nemulţumiţi. Apariţia unei clase de mijloc care pur şi simplu s-a obişnuit cu ideea renunţării este chiar cheia supravieţuirii sistemului.

Renunţarea este prima opţiune: pur şi simplu pleci, cumperi altă marcă de şampon sau demisionezi din partid sau pleci din ţară. A doua opţiune este protestul, vociferarea, iar acestea presupun efort, . Dacă renunţarea este facilă, atunci tendinţa de a protesta scade. Pur şi simplu, renunţarea presupune mai puţin efort şi agitaţie decît protestul. Renunţarea este o variantă atractivă în mod special pentru clasa de mijloc, care se bucură de statutul de consumator.

Comparaţia între explozia de energie din anii ’90 şi lipsa de motivaţie de astăzi, conduce la ideea că, în timp ce închiderea frontierelor a distrus comunismul, deschiderea lor a ajutat post-sistemul să supravieţuiască. Sistemul îşi ţinea cetăţenii prizonieri în interiorul graniţelor. Schimbarea sistemului era singura variantă pentru a ţi se schimba viaţa.  Un motiv pentru care romănii ezită să mai protesteze nu este teama, ci faptul că cei cărora le păsa cel mai mult au părăsit deja ţara sau vor face asta în viitorul apropiat sau pur şi simplu s-au mutat în realitatea virtuală a Internetului.

Consecinţa este lipsa unei mase critice de persoane care să ceară schimbarea.

Unde vor conduce toate acestea?